Dragii mei, revin cu partea a 2-a a seriei Cum sa ajungi sa iti iubesti depresia?

In caz ca nu ati citit partea 1 a povestii, o gasiti AICI

La exterior, constientul nostru e mereu prins in propria lui poveste. „Bla Bla Bla, la la la, bla bla”, are ceva de zis mereu. Ii sta mereu ceva pe varful limbii. O singura agenda are: SA SPUN CE AM DE SPUS! Ce mai conteaza daca e de interes, daca poate produce vreun bine, presiunea de a exprima e acolo, SA VORBIM DECI! zice constientul nostru. Aproape narcisist in manifestare, el vorbeste si vorbeste si vorbeste si nu se va lasa pana nu termina ce are de spus. Si da, intotdeauna are ceva de spus. Si daca ar fi dupa el, intotdeauna i se pare ca ce are de spus e si interesant. In impresia lui ca pe lume nu exista decat el, imagineaza-ti cat de surprins e cand vede ca altii nu sunt interesati de ce are el de zis.

Bine, de fapt nu e atat de surprins. Pentru ca e atat de ocupat sa spuna ce are de spus incat nici nu observa impactul a ce are de spus asupra celuilalt. Pentru asta ar trebui sa asculte si sa auda, dar nu are cum sa faca asta, urechile lui nu functioneaza.

„Sunt un om constient” spunem, mandri de propria noastra constienta la fel cum este baietelul mandru de jucaria dintre picioare dendata ce devine constient ca o are. Wow, ce realizare, constientizez ceva, hai sa spun la intreaga lume. Si asa ajungi la simboluri precum Maneken, simbolul Bruxelles-ului, cu propria fantana arteziana la inaintare. Cam asa si constientul nostru, cu ce are de zis la inaintare, atat de uimit de propria sa existenta incat tot ce poate sa faca e sa-i dea inainte cu cantecul lui favorit „Eu, eu eu eu eu eu”, intr-un fel sau altul.

Sunt si eu constient, wow, ce chestie! Uluitor, wow, sunt constient… si cam atat. Aproape ca nici nu conteaza ce zice constientul pentru ca intr-un final toate se reduc la „Wow, sunt constient, Whoopty-Doo!”

Exact, esti constient, domnule Gura-Dubla. Esti tare tare constient de tine. Si de aproximativ nimic altceva in afara de maretia propriei tale persoane! Si nu te mai saturi sa ne spui cat de constient de tine esti. O portavoce pentru gura dumneavoastra si asa supradimensionata? Oh, stati! Nu aveti cum sa ma auziti pentru ca sunteti prea prins in propria poveste ca sa auziti orice, chiar si strigatele dumneavoastra extatice despre cat de constient sunteti ca existati!

Intre timp, in partea cealalta a orasului, in taramurile subterane ale inconstientului, EA sta si incearca sa asculte. Nu prea-i iese. Pentru a asculta iti trebuie si ceva liniste, ceva spatii intre sunete. Dar ea aude tot. Nici nu ne putem imagina ce aude EA, insa ea le aude. Sunetul pentru ea nu mai e demult sunet. Ai vazut geamurile clatinandu-se si facandu-se tandari cand dai boxele prea tare? Sunetul pentru ea e ceva la fel de real cum e o bucata de 3×3 de beton pentru tine. Sunetul nu mai e pur si simplu ceva acustic, a devenit la fel de dur precum materia si exercita la fel de multa presiune. Daca mai creste mult in intensitate sunetul se va prabusi sub atata greutate.

Ah, de-ar tacea tot iodata. De-ar inceta totul. De-ar avea un pic de liniste, atata isi doreste. Un pic de liniste. Sa poata si ea sa asculte pentru cateva clipe macar linistea. Dar cum sa faca tot sunetul de pretutindeni sa se opreasca? Cum sa faca harmalaia sa inceteze?

Ah, de-ar fi semizeu! Ah, Doamne, de-ar fi. Ar bate de doua ori din palme si intreg sunetul de pe intreg Pamantul s-ar opri. Si ar porni numai cand i-ar da ea voie. A auzit destule cat pentru 15 vieti. Ar avea atatea sa povesteasca. Ar vrea sa auda povesti bune. I-ar placea sa asculte, daca n-ar mai fi atat de multa galagie incat sa poata si ea sa distinga un sunet de altul.