Cum sa ai o viata mai relaxata?

Clouds

Daca as avea o singura Super-Putere, ei bine n-as avea doar una singura.

Superputerea mea ar fi sa am mai multe superputeri si sa le folosesc impreuna, dupa cum e nevoie.

 

Dar daca ar trebui sa imi aleg totusi doar una, atunci mi-as dori sa va pot smulge o lacrima, sa va pot sensibiliza sufletul. Sa-l fac moale, pufos, dulce si copilaros din nou.

Ma uitam azi la norii pe cer, cat de lin se miscau ei, asa, toti impreuna, purtati parca de un ritm comun. Si ma gandeam la miscarile noastre, ale oamenilor.

Daca m-as urca intr-un elicopter si m-as uita la cum ne miscam noi, oamenii de sus, as vedea o miscare la fel de lina si organica precum a norilor?

Nu cred. Noi oamenii ne-om fi miscat candva, demult, inaintea dezvoltarii oraselor asa. Dar nu ne mai miscam in ritmul norilor de mult.

La tara e un pic mai bine. Nici acolo nu e perfect, dar parca nu e chiar ritmul grabit si alert al orasului.

Noi oamenii nu suntem construiti pentru ritmul asta. Ne oboseste. Nu doar fizic, ci si emotional, psihic. Nu degeaba zicem ca ajungem acasa „Terminati”, chiar si de la cele mai placute si implinitoare job-uri.

Nu e vina nimanui luat in parte. Dar dincolo de a exista ca eu, tu, el, ca indivizi, existam impreuna si ca o colectivitate. Si regulile colectivitatii sunt altele decat regulile noastre individuale. Acea colectivitate are un ritm. Oricat am incerca noi sa ne relaxam, sa ne recentram, sa ne gasim cumpatarea, daca tu pui un peste, oricat de bun innotator ar fi intr-o mare involburata, are el mari sanse sa-si gaseasca pacea?

Poate. Poate are, dar nu-i va fi usor. Si nu e vina nici unui peste ca oceanul e involburat si nici un peste de unul singur nu poate schimba starea oceanului.

Ar fi meschin sa dam vina pe cineva pentru tensiunea care se acumuleaza in noi, pentru nervii intinsi si solicitati mai mult decat nivelul lor de confort, pentru presiunea de a performa, de a fi bun, bine crescut, cumsecade.

Toate astea ne incordeaza, ne cer energie, efort, energie si efort pe care il avem, dar nu in cantitati nelimitate. Si in tot timpul asta traim intr-un ritm care ne incurajeaza la orice, dar nu la a o lua mai usor, a avea timp pentru tine, a-ti aduce aminte de inima ta si de inima altora.

 

Avem o casa de construit, o rata de platit, un serviciu care ne asigura cei 2000-3000 de lei pe luna ca sa supravietuim la care trebuie sa ne ducem, avem reguli de respectat, principii de urmat, unde mai e loc in tot ritmul asta agitat si pentru relaxare?

Si nu, treaba nu se termina niciodata. Mereu mai e ceva de facut. Mereu mai e o responsabilitate care vine maine, sau poimaine, cand vor veni si altele. Si chiar daca ti-ai terminat responsabilitatile pe ziua de azi, tot ar fi bine sa te pregatesti pentru cele de maine.

Nu mai e timp pentru a incetini ritmul, pentru a ne relaxa. Poate ne-o fi chiar frica ca de luam o pauza de la ritmul nostru obisnuit alert, o sa ne plictisim groaznic. Daca n-o sa avem nimic de facut?

Poate la inceput nu ne-o fi placut, si poate nici acum nu ne incanta prea tare. Dar poate pe undeva am devenit DEPENDENTI DE A FACE, de parca daca ne-am opri ceva groaznic s-ar intampla.

 

Sensibilitatea necesita rabdare, timp, spatiu intern. Dar cu o lume care ne cheama mereu in afara, care ne scoate mereu din noi pentru a ne catapulta „in lume”, la milioanele de situatii care necesita atentia noastra, cand mai gasim timpul sa ramanem pur si simplu in interior, nefacand nimic, uitandu-ne la peretii interiori ai constiintei noastre fara vreun scop anume, doar curiosi si relaxati, contempland ce mai e pe acolo.

E o lume minunata in afara noastra. Si nu propun sa ne retragem complet din ea. Ea are nevoie de noi si noi de ea. Dar parca ar fi frumos sa ne miscam mai mult ca norii si mai putin ca noi insine, sa intram cu totii intr-un ritm mai organic.

Poate in acel ritm ne-ar veni mai usor sa facem ceea ce acum ne vine greu: sa accesam acele spatii unde se depoziteaza durerea si responsabilitatile emotionale nerezolvate. Acumulam nu doar nevoi practice, care se vad, ci si nevoi si responsabilitati emotionale, care nu se vad, nu cu ochiul liber.

Poate daca am lua-o un pic mai incet, nu ne-ar mai veni asa de greu sa intram in acele spatii, nu doar ca indivizi, ci unind multi indivizi impreuna, ca un grup, ca o comunitate, ca un colectiv care exploreaza nu doar lumea externa, ci si lumile lor interne, care au si ele nevoie de grija, atentia si responsabilitatea noastra la fel ca orice sarcina importanta din lumea externa.

 

Cu bine!