Matematica Fericirii

SmilleeeeO intrebare poate simpla si banala: Ce iti trebuie ca sa duci o viata in care sa poti spune din toata inima „Da dom’le, SUNT FERICIT!”.

Si nu, nu ma refer la fericirea extatica de moment pe care o ai cand obtii o victorie importanta dupa multa munca, de genul ai luat 9.75 la BAC, ai intrat in primii 10 la facultatea visurilor tale, fata pe care ti-ai dorit-o de 2 ani in sfarsit a acceptat sa fie prietena ta etc.

Ma refer la fericirea de durata, cea care te face chiar si cand te-ai certat cu parintii sau cu partenerul de viata sa consideri ca in ciuda circumstantelor imediate, viata ta nu e doar o viata obisnuita, ci o viata de nota 9,5 – 10 sau chiar mai mult.

E asa ceva posibil pentru mine si pentru tine, cel care citesti, sau fericirea aceea care rezista in timp e doar un mit si mai bine ni l-am scoate din cap pentru ca e imposibil?

Eu zic, din proprie experienta, ca Fericirea de durata nu doar ca e posibila, dar poate fi atinsa. Cei care ma cunosc ma intreaba adesea „Cata, tu esti vreodata trist?” sau „Cum se face ca tot timpul cand te vad esti asa de vesel si zambesti?”. Si intr-adevar, cine ma cunoaste stie ca fericirea e ceva care e in interiorul meu intotdeauna si care radiaza in afara si atrage zambetele si buna dispozitie a oamenilor catre mine.

Sunt un om normal, ca si tine. Am avut si eu probleme, ca si tine. Emotii, lipsa de incredere in sine (m-am mai lecuit de asta, dar nu complet), probleme de greutate (am avut chiar si 20 de kg in plus la un moment dat, dar le-am dat jos si am ramas relativ ok ca greutate dupa). Au fost si perioade in care pentru cateva zile nu aveam bani de mancare si ma intrebam cu ce o sa imi platesc facturile (bineinteles, alor mei nu le-am zis, ca nu vroiam sa ii ingrijorez).

Eu zic ca nu sunt cu nimic mai special decat tine sau orice alt om, nu am 2 capete, 4 maini sau puteri paranormale. Bine, stiu sa cant la chitara, dar asta nu m-a facut nici faimos si nici bogat pana la varsta mea de 30 de ani si chiar si acea aptitudine am invatat-o la fel cum si tu ai invatat alte aptitudini. Cu alte cuvinte, sunt ca si tine in aspectele noastre esentiale.

O singura diferenta majora am vazut intre mine care am mereu fericirea in buzunar si multimea oamenilor pe care cand le citesc fetele, parca ar scrie pe ele „Viata a parasit incinta”. Am avut norocul sa intalnesc multe persoane si sa vad multe fete. Am apucat sa ascult multe povesti si am avut norocul ca multi oameni sa-si deschida sufletele si sa-mi spuna povestile lor. Stii ce am aflat?

VIATA E GREA PENTRU TOTI, DAR NUMARUL PROBLEMELOR DISTINCTE E LIMITAT

Ce vreau sa zic cu asta? Simplu! Nu exista om pe planeta asta pentru care viata sa nu fie grea. E grea pentru mine, pentru tine, pentru parintii si fratii tai, pentru parietenii si partenerul tau de viata. La naiba, e grea si pentru cainele tau daca ai asa ceva. TUTUROR NE E GREU!

Atata tot ca in fata acestei realizari, multi oameni reactioneaza in linii mari la fel, iar o mana de oameni reactioneaza diferit. Din moment ce stim ca multi oameni reactioneaza relativ la fel (si stim asta din observatie), putem sa punem pariu cu o probabilitate destul de mare ca cea mai mare parte dintre cei care te inconjoara (persoanele care citesc aceste randuri se exclud) e posibil sa fie unii dintre acei multi.

Si atentie, nu e ca si cum n-ar avea vieti bunicele. Pun pariu ca nu-i nimic profund in neregula cu vietile lor, atat interne cat si externe. Pur si simplu, daca am sta pe indelete timp de o zi-doua de vorba cu ei, cat sa ne povesteasca pe larg viata lor, aspiratiile lor, fricile si visele lor, bucuriile si tristetile de-a lungul vietii, cu alte cuvinte daca chiar am sta sa ii cunoastem fara a ne grabi, am constata un sentiment apasator de regret, ca si cum viata pe care o traiesc, desi deloc „rea”, nu e tocmai ceea ce viseaza atunci cand sunt singuri, ei si sufletul lor. Poate aspiratiile de baza le sunt indeplinite, poate nu le lipseste nimic, nici financiar, nici social, nici ca prestigiu sau realizari, dar totusi, fiinta lor nu radiaza o aura calma si profunda de fericire.

Bineinteles ca tu nu esti unul dintre acei oameni, bineinteles, daca citesti aceste randuri, viata ta nu e doar buna, ci chiar simti in interiorul tau ca viata ta e ceea ce vrei tu sa fie, ca esti chiar fericit sa fii tu, nu doar ca ai motive sa fii multumit de tine, dar, fara sa ai nevoie de nici un motiv, simti ca te umple o stare care nu poate fi descrisa in cuvinte, dar care te face sa radiezi ceva unic al tau, pe care altii il vad ca o sclipire in ochi, ca un ceva ce ii linisteste, sau le aduce zambetul pe buze, sau le da curaj etc.

Hei, daca simti ca citesti aceste randuri si totusi nu esti chiar asa cum am descris anterior, nu te judeca si nu te descuraja. Acea stare de a fi despre care ti-am vorbit nu e un tel de atins sau o nota pe care trebuie sa o iei. A fi fericit NU E DESPRE OBIECTIVE. Nu spun ca nu poti fi fericit si sa ai obiective. Dimpotriva, si eu am obiective si le planific mai mult sau mai putin strategic (sufletul meu e prea spontan ca sa fie 100% strategic si 0% spontan. Sunt cam 50% / 50% sau undeva pe’ acolo). Spun doar ca fericirea mea nu vine din atingerea obictivelor mele, pentru ca obiectivele sunt la suprafata vietii mele, dar sunt superficiale comparativ cu adancimea unde se afla curentul subteran ce reprezinta fericirea.

Uite, sunt si eu (sau imi place sa cred ca sunt) un om care s-a pregatit de unul singur in ceea ce azi numim „Dezvoltare Personala”. Scopul meu a fost pur individual. Nu am plecat la drum cu intentia de a preda intr-o zi asta, de a ma da mare cu cine sunt, ce stiu si ce am obtinut. Si pe tot drumul meu, multi au fost maestrii care echivalau Fericirea cu atingerea scopurilor, chiar daca acele scopuri erau de ordin spiritual si nu material. Efort efort efort, concentrare concentrare, motivatie cu forta, hmmmm, nu era de mine. Nu simteam ca-mi vine natural. Uneori pur si simplu aveam chef sa stau in pat, sa mananc o salata, sa nu fac exercitii (desi sunt bune pentru sanatate) si sa ma uit la Fullmetal Alchemist sau la Game of Thrones.

Eu nu predau nimic, cel putin nu in ceea ce scriu. Predau destul ca profesie (lucrez ca asistent universitar la ASE Bucuresti). Si chiar si acolo tot din experienta vorbesc mai mult decat sa predau, intrebati-i pe studentii mei daca nu ma credeti J.

Si din experienta zic ca daca incerci sa iti obtii fericirea de durata setand scopuri si facand tot posibilul sa le atingi, poate o merge pentru tine, dar pentru mine n-a mers asa. Fericirea, asa cum am construit-o eu, a avut mai mult de-a face cu atitudinea mea globala fata de viata si mult mai putin cu cat de inteligent mi-am setat obiectivele si cat de diligent am fost in atingerea lor.

Nu-s lenes de fel, dar imi place ce imi place, iar ce nu-mi place nu fac. E simplu. Au incercat multi sa imi dea sa fac ce nu-mi place. Au inteles repede ca mai bine nu-mi dau, pentru ca daca altii au facut ceva bine, chit ca nu vreau in mod expres sa stric munca nimanui, dar gasesc eu cumva sa stric totul daca nu-mi place ce fac.

Am incetat sa mai vreau sa fac lucruri care nu-mi plac doar pentru ca „asa trebuie” sau „asa e bine” sau „asa e frumos” ori „Ce-o sa zica X daca nu faci?”. La mine nu merge. Dar cand fac ce imi place (ca de exemplu sa scriu articole precum acesta, sa tin seminarii, sa stau de vorba cu oameni si sa le ascult sufletele), atunci totul merge struna. Sunt unde trebuie, facand ce trebuie, avand publicul care trebuie.

Nu, am incetat sa mai incerc sa mai fiu un om pentru toti. Nu pot sa le fac pe toate, nu vreau sa le fac pe toate si din fericire pentru mine (si pentru tine), nici nu trebuie sa le facem pe toate. Sunt un om doar pentru o categorie de oameni si sansele sunt ca daca citesti aceste randuri, tu esti din acea categorie de oameni. Tu esti printre acei oameni (multi sau putini, cum or fi) pe care vreau sa ii servesc si care la randul lor vor sa fie serviti de mine.

Nu ofer cunoastere, nici intelepciune, nu ofer solutii la probleme si nu ofer fericire. Ma ofer doar pe mine. Atat sunt, atat am. Restul e ceea ce fac spre a umple timpul si pentru ca imi place. Dar singurul lucru de fapt pe care il pot oferi e ceea ce sunt. Si pe cuvantul meu daca stiu de ce, dar unor oameni se pare ca le place cine sunt si cum sunt si poate cum se simt in preajma mea.

Zic ei cand mai organizez cate un seminar ca le place subiectul si nu contest asta, dar eu banuiesc ca mai mult decat subiectul le place sa fie pe langa mine si poate le place sa fie pe langa oameni ca tine, care, ca si ei, sunt atrasi de acelasi gen de energie, genul care se afla in randurile astea.

Stii ce e interesant? Oi fi eu cel care scrie randurile astea si tu le citesti, dar ma crezi ca nu suntem atat de diferiti? Stii, si eu si tu si ceilalti care citesc randurile astea sunt atrasi de genul de energie care se afla aici. Dupa ce termin de scris articolul acesta, voi deveni si eu, ca si tine, un cititor al lui. Atunci nu voi mai fi „Catalin cel care scrie” ci „Cata cel care, ca si tine, citeste”. Si intrebarea mea atunci va fi „Oare imi face placere sa citesc randurile astea?”

Din punctul meu de vedere, indiferent cine le-ar fi scris, daca ar fi fost un articol scris de altcineva, dar ar fi fost aceleasi gen de energie, l-as fi citit. Si eu, si tu, si ceilalti care citesc, cu totii suntem fanii acestui gen de frecventa. Asta sparge orice bariere ierarhice si ne pune pe toti ca niste prieteni vechi in jurul unei mese rotunde.

Si la un concert. Ce conteaza cine canta si cine asculta? Muzica ii invaluie pe toti la fel. Sigur ca e nevoie de muzicieni sa cante, dar nu ei produc muzica. Muzica exista dincolo atat de ei cat si de cei care o asculta. Ei sunt doar primii care aud melodia, apoi o reproduc pentru toti ceilalti. Asta e singura diferenta. Ei doar aud melodia cu 5 secunde inaintea celorlalti.

Vezi, uite, lucruri mici de genul acesta. Sa fiu in linistea casei mele, asteptand cu drag partenera mea de viata sa se intoarca de la munca, sa las cuvintele sa curga prin mine fara sa ma gandesc prea mult la ce scriu si sa impartasesc ceea ce aud cu tine, momente din astea mici dar zilnice sunt cele care ma lumineaza de in momentul in care ies pe usa si ma intalneste cineva zambeste si ma intreaba „Da tu ce faci de esti asa fericit?”

Ce-o sa ii spun. Nu ma dau cu vreo alifie speciala, mananc si eu rosii cu branza ca si el, ma culc si eu intr-un pat, ca si el, iubesc si eu si ma mai si cert, ca si el. Merg si eu la munca si servesc cum pot mai bine, ca si el. Nu-i nimic SF in asta, chiar e ceva atat de obisnuit incat e aproape ridicol sa vorbesc despre asta.

Si totusi, pe cat de normal e, pe cat de natural ii vine omului sa fie el insusi si sa nu-si bata capul cu lucruri inesentiale, fericirea de a fi pur si simplu tu insuti e o chestie care parca vine atat de greu atat de multor oameni.

Traiesc de asa de multa vreme fericit sa fiu eu insumi ca nici nu stiu cum ar fi sa nu fie asa. Nu ma intelege gresit, sunt zile in care sunt foarte nervos (sa nu crezi ca-s zen tot timpul). In alte zile sunt foarte melancolic. Si sunt alte zile in care tristetea pe care o simt e atat de sfasietoare incat pentru un om care nu are emotii atat de intense sigur ar parea ca trebuie sa ma duc la psiholog ca n-am de ce sa sufar atata.

Dar desi toate astea se intampla, ele sunt precum valurile involburate ale marii pe timp de furtuna. Oh, da, nici eu n-as vrea sa fiu o barca prinsa in acele conditii. Insa chiar si in acele conditii, fericirea de care iti vorbesc eu nu e schimbatoare ca valurile de la suprafata. Chiar si pe cea mai napraznica furtuna, du-te tu la 500-1000 de metri si vei vedea cat de linistita este apa acolo in timp ce furtuna vuieste la suprafata.

Fericirea despre care iti vorbesc acolo se afla, la 5000 de metri adancime sau mai jos. Acolo unde exista curentii subacvatici care unesc toate fiintele din ocean si care circula chiar si pe sub scoarta terestra formand oceanul planetar.

Acolo e locul unde locuieste sufletul meu si sper ca simti prin cuvintele mele ca este sufletul meu cel care se exprima. Sigur ca viata ma cheama la suprafata si o intampin cu placere, dar resedinta mea nu e in apele care se pot involbura dupa cum bate vantul. Sigur ca si eu ma involburez, tun si fulger, ma agit si disper, plang si ma jelesc. Om sunt. Dar dupa ce trece, cobor la mine in adancuri si ma regenerez, aducandu-mi aminte ca or fi altii fani ai suprafetei, dar pentru mine e un loc fascinant de vizitat, dar nu un loc bun de locuit.

Am multe povesti sa iti spun. Adancurile aud toate povestile si tare le place sa le depene oricui vrea sa isi plece urechea. Daca ti-a placut sa citesti doar un minuscul fragment din tolba cu povesti a lui Cata, vreau sa te invit sa depanam mai multe de-ale sufletului si fericirii impreuna cu mine si ceilalti care citesc aceste randuri.

Asa ca propun sa ne intalnim la o poveste in grup Sambata, in Bucuresti, undeva pe langa Piata Romana (in functie de cati ne strangem rezerv eu un loc), mai pe la pranz (11:00 – 12:00) si sa stam macar 2-3 ore sa ne cunoastem si sa ascultam impreuna povesti cu suflet si cu fericire.

Eu o sa aduc povestile, tu vino cu tine la pachet si daca vrei ia-ti si prieteni dragi de mana. Povestile-s mai faine in mai multi. Povestile le dau din suflet, la fel ca si randurile acestea. Nu pretind nimic pentru ele, dar daca simti sa contribui cu orice suma de bani la viata povestitorului, contributia ta nu va fi uitata si nici irosita.

Ca sa iti fie mai usor, am facut (dupa ce am scris articolul) si un eveniment pe Facebook. Daca vrei sa fii acolo alaturi de mine si de cine mai vine, poti intra pe link-ul de AICI (La Povesti cu Cata) sa ne anunti. Ne-am bucura cu totii sa ni te alaturi. Ma poti contacta pe Facebook pe Profilul Meu

Multumesc pentru atentia ta, cititor draga si sper din suflet ca te-a incalzit povestea la fel cum m-a bucurat pe mine s-o povestesc.

 

Si-am incalecat pe-o sa si ti-am spus povestea mea.