Suferinta de ieri si azi

dibujos405

Ceea ce ne separa si ne face sa ne racim emotional de cei pe care-I iubim mai mult, este si acelasi lucru care ne uneste cu ei mai apoi. Diferenta este in interpretarea aceluiasi stimul. Iar diferenta de interpretare vine dintr-o diferenta de intelegere.

Ca oameni, cu totii ne simtim fundamental vulnerabili de unii singuri si mai putin vulnerabili cand suntem inconjurati de altii pe care ii numim prieteni. In functie de cum interpretam acest sentiment de vulnerabilitate, actiunile noastre, dar si experienta noastra interna vor fi radical diferite.

Vulnerabilitatea pune o intrebare esentiala naturii umane : Sa am incredere in vulnerabilitate, si deci in celalalt ? Sa o vad ca pe un lucru  bun, pretios, valoros, ce merita iubit ? Sau sa nu am incredere in vulnerabilitate si deci in celalalt ? Sa o vad ca pe durere, discomfort, incalcarea propriilor mele principii si dorinte si tolerarea a ceva intolerabil ?

Tineti minte, vorbim de aceeasi vulnerabiltate in ambele cazuri. Doar ca atitudinea noastra fata de ea difera. Ne plangem adesea la oamenii apropiati sufletului nostru „Simt ca te-ai indepartat emotional de mine. Simt ca aveai odata incredere in mine dar acum ceva s-a intamplat si nu mai ai. Simt ca ma iubeai candva dar acum esti  prea departe sa ma mai iubesti”. Dar nu ne gandim sa vedem ca ei nu reactioneaza la noi, ci indepartarea lor are totul de-a face cu atitudinea lor, dezvoltata de-a lungul a zeci de ani probabil, fata de vulnerabilitate.

Mai util, no doar pentru ei, dar si pentru sanatatea noastra mentala ar fi sa il intrebam pe cel la care tinem cum s-a dezvoltat relatia lui cu vulnerabilitatea. Ce referinte a avut? Parintii, bunicii, unchii, matusile, fratii, prietenii cum isi tratau propria lor vulnerabilitate? O imbratisau, cautau sa scape de ea? O vedeau ca pe o comoara pretioasa sau ca pe un dusman de moarte?

Inteleg foarte bine suferinta celui care simte ca subit si fara motiv intemeiat, o persoana la care tine extrem de mult s-a racit si s-a indepartat. Am trecut de atatea ori prin asta incat pot spune ca suntem prieteni buni eu si raceala si indepartarea celorlalti. Oricine cred ca a simtit acel fior rece cand tu esti cald si celalalt se indeparteaza de tine din propriile sale motive macar o data. Si cu totii stim cat de fizica si sfasietoare e durerea, dar nu putem sa ii facem nimic, pentru ca forta care o cauzeaza e atat penetranta cat si invizibila si non-fizica.

De un urs fugi, un caine poate te iei cu el la tranta. Dar durerea emotionala te lasa cu mainile legate la spate, ca un glonț care vine spre tine si stii bine ca nu ai cum sa il eviti. Va trebui sa stai acolo neputincios si sa o incasezi. Si stii ca te va durea, si te va durea crunt. Caci in fata unei astfel de dureri nu exista nici o forma de aparare, nici un tranchilizant, nimic. Nici macar cel mai „dur” si „inchis” om dintre noi nu e imun.

Inteleg ca atunci cand durerea aceasta care devine fizica e atat de intensa nu putem sa ne gandim decat la propria noastra supravietuire si cum sa facem ce doare sa doara mai putin sau poate chiar sa inceteze. Nu avem atunci timp si energie sa ne mai gandim la motivele celui la care tinem pentru a ne comporta asa. Nu te gandesti daca pisica ta are ce manca maine cand un val urias e la 3 metri de tine amenintand sa te inece oricat de bine ai sti tu sa innoti. Te gandesti la pisica ta si starea ei de bine cand nu esti in pericol de moarte imediat.

Si durerea emotionala provocata de racirea sau distantarea emotionala a celuilalt este interpretata de sistemul nostru limbic drept exact asta: PERICOL DE MOARTE IMEDIAT.

Nimic nu declanseaza mecanismul reptilian de LUPTA. FUGI sau INGHEATA mai puternic decat aceasta durere emotionala.  Si atunci, e de mirat ca ne gandim la propria noastra supravietuire in loc sa ne gandim la supravietuirea, ba chiar bunastarea celui pe care fara indoiala il iubim?

Viata are propria ei logica si regula nr.1 este SUPRAVIETUIREA. Pana cand reusim sa trecem dincolo de ea, supravietuirea este forta cea mai puternica din univers. Singura forta mai puternica decat supravietuirea este Dragostea. Nu mintea, nu logica, nu adevarul, nu vointa, ci Dragostea. Dar daca este ca dragostea noastra sa poata continua sa se reverse in lume, atunci trebuie sa supravietuim.

Si stiu ca nu suntem in pericol imediat sa fim mancati de caini sau cotonogiti de un urs mare si fioros, dar durerea emotionala e mult mai incisiva, taie mult mai adanc decat dintii sau ghearele animalelor. Caci un animal iti  poate sfasia corpul, dar spiritul tau ramane intact. Insa durerea emotionala taie mult mai adanc. Taie prin emotiile tale precum cutitul incins prin unt. Si ranile pe care le lasa se vindeca mult mult mai incet, si unele, chiar daca se vindeca, vor lasa cicatrici adanci.

Fragil si delicat e sufletul uman si intr-o lume a materialismului uitam asta atat de usor, imaginandu-ne poate ca sufletul trebuie ca este si el precum roca vulcanica sau precum solzii reptilelor care le servesc drept platosa. Si stam mirati la reactiile fizice si emotionale ale persoanelor care experimenteaza durere emotionala.

Mirarea vine doar din presupunerea noastra falsa ca sufletul nu ar fi fragil. Ii vedem puterea si ne gandim „Daca e asa de puternic, cu siguranta o sa faca fata si la un pic de durere”. Dar textura sufletului e precum aripile unui fluture. Atinge-le un pic si ia-le polenul si fluturele acela e condamnat, cu greu va mai putea zbura. Maret  e sufletul, dar fragil in maretia lui. Multe poate face sufletul dar pentru toate plateste cu vulnerabilitatea lui.

Sa nu ne miram atunci, nici la durerea noastra de parca am fi rastigniti pe cruce si nici la a celor dragi noua, pentru ca iti spun, o cearta emotionala sau o rana emotionala va face mult mai mult rau si pe un termen mult mai lung corpului tau decat o muscatura de caine, oricat de dureroasa ar fi aceasta.

Sa nu ne miram cand cei dragi noua vor deveni nici mai mult nici mai putin decat animale luptand feroce pentru viata lor cand experimenteaza tensiune emotionala. Si sa ne aducem aminte de noi insine cand noi n-am mai putut duce atata tensiune. Nu conteaza ca limita noastra e mai sus sau mai jos decat a oricui altcuiva, ci ca oricare din noi, daca presiunea ar fi peste limita lui, nu ar mai putea actiona folosindu-si neocortexul si celebra ratiune, ci sistemul limbic ar prelua controlul si reactiile ar fi instinctive si de aparare.

Fie ca apararea ia forma deghizarii cameleonice, distantarii, atacului la gat, bagatul capului in pamant, sau orice alta forma, sa nu confundam un atac la adresa noastra cu faptul ca persoana care ne e draga are ceva cu noi. Nu are. Doar se apara. Se teme si se apara, la fel cum ar face orice animal si chiar si noi.

Purtam cu noi la nivel arhetipal toate adaptarile pe care animalele dinaintea noastra le-au dezvoltat. Ca oameni, putem sa avem comportamente de supravietuire mult mai variate decat animalele de la care le-am preluat.

O pasare nu va putea sa se apere decat zburand. Un strut alergand, un urs poate fugi sau poate ataca, un lup poate ataca de unul singur sau chema haita si exemplele pot continua. Noi, ca oameni, le putem face pe toate astea si le putem chiar combina, obtinand rezultate complexe care sunt mai mult decat parintii lor la fel cum noi suntem mai mult decat parintii nostri, desi semanam cu ei.

Putem fi ca o caracatita, aruncand praf in ochi, ca un cameleon, devenind invizibili, ca o pasare, ridicandu-ne deasupra situatiei, pentru a veni apoi in picaj si a sari la gat ca un lup, pentru ca mai apoi sa atacam puternic si frontal ca un urs si in final sa facem niste ochi mari si incredibil de dulci si irezistibili care impiedica orice atac din partea adversarului deja dezorientat, insangerat si cu coloana vertebrala rupta. Nici un animal n-ar putea executa secvente de aparare atat de complexe. Dar pentru noi, oamenii, acesta este doar inceputul.

Doar pentru ca suntem oameni, asta nu inseamna ca instinctul nostru de supravietuire e mai slab decat al prietenilor nostri animalele. Dimpotriva, extinderea masiva a speciei noastre ar trebui sa ne serveasca drept dovada suficienta ca mai degraba decat sa dispara, instinctul nostru de supravietuire a devenit mult mai complex, extinzandu-se de la domeniul exclusiv al supravietuirii biologice si in alte domenii, precum cel mintal si emotional.

Daca e sa fim cu adevarat onesti, vom aprecia tenacitatea cu care acest instinct vechi de cand lumea, care a asigurat continuitatea si evolutia progresiva a vietii, cucereste noi si noi teritorii. Si oricat de mult ne-am opune celorlalte suflete care incearca sa supravietuiasca pe seamana noastra, sa ne amintim ca asa este legea firii si ca o gazela nu se duce sa se ia la cearta cu un leu pentru faptul ca leul vrea sa o manance.

Viata este extrem de frumoasa, dar este si extrem de salbatica. Sa ne aducem aminte de asta si sa aducem omagiile cuvenite vietii, inainte sa incercam sa o domesticim. Caci daca am reusit sa domesticim ceva, este pentru ca viata a permis sa fie asa. Dar in aroganta noastra, credem ca daca am domesticit o parte din viata, atunci totul poate fi adus sub controlul nostru si uitam ca noi avem nevoie de viata, dar viata nu are nevoie de noi.

Asa ca, inainte sa aruncam vina pe instinctul de supravietuire al celor la care tinem atat de profund, sa il prea-slavim si sa ne dam seama ca daca este adevarat cu adevarat ca tinem la ei asa cum pretindem, atunci ne dorim ca ei sa supravietuiasca si sa fie feriti de suferinta de orice tip, inclusiv emotional.

Totusi, aceasta regula poate fi usor dusa la extrem, cand incercam sa nu deranjam nici cel mai mic fir de par al celor dragi noua de frica sa nu se sparga. Da, viata si emotiile sunt fragile si am face bine sa ne amintim de asta. Dar sunt totusi si la fel de puternice si napraznice ca o tornada sau un uragan. Cheia este sa fim constient de ambele aspecte. Ceilalti pot indura mult mai multa durere decat credem noi ca pot. Si o vor face, chiar daca nu le va parea bine. Ce putem noi sa facem e sa ne jucam cat mai bine partea, asa incat, daca putem uneori sa ii scutim pe cei dragi noua de ceva tumult emotional, atunci asta sa facem. Nici sa incercam in mod direct si deliberat sa li-l provocam fara sa ne simtim in pericol, dar nici sa ne temem atat de mult sa ii ranim incat ne blocam complet orice impuls creator si sa ne sinucidem propria noastra lumina.

Acum ca am inteles specificul durerii emotionale si mecanismul de aparare ce se poate activa in urma acesteia, sa ne aducem aminte ca mai exista si o alta alternativa cand experimentam vulnerabilitatea. Da, exista potential pentru neincredere si deci pentru durere, tumult si varsare de sange emotional. Dar exista si potential pentru incredere, pentru noblete, pentru sinergie.

Nietzsche spunea ca omul nu este niciodata un sfarsit ci este o punte care leaga animalul de divin. Cea mai buna metafora pe care o pot da este cea a Centaurului, animalul mitic care este asociat cu zodia Sagetatorului.

El este un arhetip, o imagine metaforica ce vorbeste despre o fiinta unitara (centaurul) care are partea inferioara asemanatoare cu un cal, iar trunchiul, capul, inima, mainile, ale unui om. Este el animal sau om? Ei bine, este nici una si este amandoua. Ambele instincte sunt acolo. Atat toate instinctele animalice impetuoase si de neoprit, cat si instinctele mai rarefiate, mai fine, ale omului. Animalul va tinde mereu spre natura lui instinctuala si simpla, spre simturi, spre natura, spre nevoile de baza, fiind complet nepreocupata cu nevoile superioare pe care omul le simte. Animalul nu simte nevoile superioare.

Omul in schimb este filozoful, el se uita spre stele si tinteste cu al sau arc intr-acolo. Incearca mereu sa-si depaseasca conditia actuala, in timp ce animalul vrea doar sa ramana in conditia lui actuala si sa se bucure la maxim de ea. Omul are o problema fundamentala cu lucrurile asa cum sunt. El vrea sa le schimbe, vrea mai bine, mai mult, mai frumos. Animalul are o problema fundamentala cu schimbarea. El vrea aici si acum, el vrea la fel, vrea doar sa fie lasat in pace sa se bucure de prezent.

Si centaurul simte atat aspiratiile divine ale omului, cat si aspiratiile terestre ale calului. Cele doua parti ale sale sunt mereu in conflict, mereu in tensiune si sunt ireconciliabile. Tot ce vrea o parte, celeilalte i se pare trivial. Aceasta tensiune este cu centaurul oriunde ar fi, in cele mai bune momente ale sale, dar si in cele mai intunecate.

Si totusi, centaurul nu este doua fiinte, ci una singura. In astrologie, Chiron (centaurul profesor al eroilor din mitologie) este vindecatorul ranit. Rana lui este o rana sacra si prin acea rana sacra vine vindecarea pe care el o aduce. Daca cumva rana i s-ar inchide, abilitatea lui de a vindeca s-ar duce.

Si noi suntem la fel. Da, avem o rana. Da, doare. Da, am face orice sa o vindecam. Da, animalul din noi urla si se zbate in chinuri cerandu-si drepturile pe un ton imperativ. Dar omul din noi, cel cu arcul in mana tintind catre stele ne aduce aminte ca suferinta innobileaza si ne aduce constant aminte de pilda lasata in urma de Isus care de bunavoie a acceptat suferinta pentru ca stia ca acea suferinta a lui, daca va fi impartasita de cei ce o vad, va fi vindecatoare.

Putem oricand ceda vocii imperative si insistente a animalului care ne indeamna pe toate caile posibile spre neincredere si vechile metode de supravietuire. Si nu putem da vina pe nimeni pentru ca se comporta cum ne-am comportat timp de miliarde de ani. Viata isi cere partea si nu sta la discutii. Si-o va lua fie ca vrem sa i-o dam sau nu.

Dar putem asculta si crede si in vocea mai blanda a aspiratiei care spune ca desi lucrurile au fost asa pana acum, nu mai este nevoie sa fie si in continuare asa. Putem asculta si vocea care ne indeamna sa fim mai degraba asemenea lui Isus si nu lui Iuda.

Repet, nu e vinovat nimeni pentru ca nu poate rezista durerii. Cu totii suntem inocenti. Dar daca nu ne dezvoltam singuri capacitatea de a ne cara singuri durerea, o vom pasa inevitabil altora si ei vor suferi pentru ca noi nu putem sa o facem.

Virtute, noblete, maiestuozitate? Adevaratul lor test este durerea. Cat de trainice vor fi in fata celor mai crancene dureri? Iti vei vinde blandetea si nobletea ca tortura ta sa fie un pic mai miloasa? Sau o vei purta cu stoicism si vei cere mai mult?

Da, cu mine in frunte, cu totii vrem o viata usoara, fara provocari, in care suntem acceptati, iubiti, intelesi, pretuiti, tratati corect si asa cum vrem noi. Sa nu credeti ca eu nu vreau si nu ma enervez cand nu primesc ce vreau. Sa nu credeti ca sunt vreun fel de sfant, pentru ca sunt exact opusul la asta. Eu nu-s deloc sfant, sunt un eretic.

Consistenta am doar cand vreau sa am, de pasat imi pasa de altii doar cand am chef sa-mi pese si sincer, viata mea e o chestie de capriciu. Sunt la fel de capricios precum vremea de vara. Vreau sa imi fac praf portretul care ar putea fi transformat in ceea ce nu este si care m-ar facea sa par mai special decat oricine altcineva.

Nu sunt special. Sunt om, om ca si tine. Sufar si eu, plang si eu, urlu si eu, lovesc, trantesc, furia mea e iute si napraznica. Injur cand nu e cazul, ma enervez cand as putea foarte bine sa fiu calm si bland. Nu sunt un sfant, sunt un Eretic. Sunt un nebun, pentru ca numai un nebun ar vorbi ce vorbesc eu si sa se astepte sa fie ascultat de altii si sa li se para interesant.

Te voi intelege daca ti se par chinurile unui om nebun scrierile mele, pentru ca asta si sunt. Da, sunt un om frustrat. Ma chinuie viata. Ma chinuie pentru ca simt mult si nu pot exprima decat 20-30% din ce simt in cea mai buna zi a mea.

Nu vreau sa crezi in ce zic, nici sa pui la suflet. Nu scriu pentru tine, scriu pentru mine, ca sa descarc undeva energia asta care m-ar arde daca n-as descarca-o. Si pe deasupra mai sunt si exhibitionist  si mandru de asta. Nu-mi ajunge sa scriu asta si gata, sa o tin pentru mine. Nuuuuuuuu, tu trebuie sa o vezi, trebuie sa iti indes fata in ea si sa te fac sa te cutremuri, sa mananci din scrierea mea impotriva vointei tale.

Trebuie sa iti var fiinta in spatiul pe care l-am creat in randurile astea si desi nu mai vrei, sa te tin acolo cu forta spunandu-ti „Unde te duci, n-am terminat cu tine inca!” Si nu, nici macar asta nu imi va face chinul mai mic. Dar il va face mai suportabil.

Da, nu sunt drept. Vreau sa suferi si tu alaturi de mine. Vreau sa suferi suferinta oricarui om care a suferit vreodata ceva. Vreau sa o simti pe toata cum curge prin tine si cum te omoara. Si daca iei mana de pe soba incinsa da, te voi numi LAS, nu pentru ca eu n-as fi. Halal, eu sunt un las mult mai mare decat tine. Dar eu nu pretind despre mine ca n-as fi.

Zi ce vrei despre mine si despre ce scriu, dar adu-ti aminte inainte de asta ca suntem oameni cu totii si ca avem si instincte care ne trag spre cea mai primala si animalica natura a noastra, dar si aspiratii care ne trag din stransoarea simturilor si ne indreapta spre imbratisarea blanda a intuitiei.

Nu, prietene. Nici tu, nici eu si nici nimeni nu vom avea niciodata pace. Dar putem gasi unii in altii sprijin in tumultul nostru. Sper candva sa ma uit in ochii tai si sa iti strang mana, pentru ca in definitiv si tu si eu si oricine suntem, oricat de diferiti am fi, colegi de suferinta.