Viata ca o batalie

Viata e un amestec. De lucruri care ne plac si vrem sa le simtim mai mult, si de lucruri care nu ne plac, pe care nu vrem sa le simtim deloc. Iar noi, noi suntem prinsi intre ele.

Ne doare. Ce ne doare? Cautam raspunsuri,  dar adevarul e ca nici noi nu stim. Nu trebuie sa stii ce te doare ca sa simti ca te doare. Cum ar fi spus poate bunicii nostri „Ma doare sufletul”.

Un prieten, un partener de viata poate ne-ar intreba „Da de ce te doare? Ce ai patit, ce ti s-a intamplat?”

Cat de comuna e intrebarea asta. „Ce ai patit de te doare?”

 

Durerea asta, care incercam, de frica de a nu sti, sa o punem pe seama unei cauze singulare, e unul din multele fire din care se formeaza tesatura vietii. Nu ne place, normal ca nu ne place. E ca un fir „urat”, cu o culoare si o textura neplacuta intre alte fire ok sau chiar frumoase.

 

Daca ne-am uita la un tablou am gandi poate „Ce frumos e, mi-ar placea sa fiu acolo”. Asa sunt si trairile. Ca si in tablou, elementele unor trairi merg bine impreuna, si creeaza o imagine de ansamblu agreabila. Dar nu tot timpul. Unele experiente si trairi prin care trecem sunt de-a dreptul neplacute, dureroase.

Unele experiente sunt pur si simplu nedrepte, si colac peste pupaza adesea vom simti ca forte mai puternice decat noi, fara nici un simt al dreptatii sau al empatiei si omeniei ne tortureaza pentru placerea lor morbida.

E greu sa traiesti asa. Si totusi asa e viata pentru multi. Greu imi vine sa cred daca ai 25-30 de ani sau mai mult sa nu fi trait in viata ta episoade crude, nedrepte, in care sa fi simtit „Bine, si ce pot eu sa fac pentru a opri nedreptatea asta, asupra mea sau asupra altcuiva?”

 

Nu e deloc usor sa traiesti. Si asta nu e plangere de mila sau lamentare ci realism combinat, sper eu, cu ceva empatie si intelegere autentica a inimii omului. Unele lucruri chiar sunt comune pentru toti oamenii. Spre exemplu, un astfel de lucru comun e ca viata ne va testa inimile si se vor intampla lucruri in viata fiecaruia cu care nu vom fi sub nici o forma de acord, dar prin care totusi va trebui sa trecem.

Stiinta e frumoasa. Pentru ca se bazeaza pe formule lineare, pe fapte verificabile. Odata ce o formula a fost gasita si testata exhaustiv, gata, ea ramane la fel pentru totdeauna. Ai descoperit o lege fundamentala a naturii si prea curand nu se va schimba.

Dar viata nu e stiinta. Viata, chestia asta experientiala pe care o traim zi de zi si nu i-am dat de cap e un animal mult mult mai salbatic, haotic si imprevizibil. Viata nu poate fi redusa la o ecuatie si a trai nu e pur si simplu o formula sau o reteta. Nu are cum sa fie.

 

Suntem de mii de ani pe Pamantul asta. Si totusi suntem atat de tineri. 30 de ani, 50 de ani, 75 de ani. Si ne credem maturi? Sigur, am vrea sa fim. Dar n-a trecut destul timp de la nasterea omului incat sa fi iesit din copilaria noastra nebuna.

Chiar si cel mai intelept dintre noi comparativ cu ce se poate e ignorant. Chiar si cel mai matur dintre noi e doar copil. Dar in mandria noastra prea umana, preferam titluri false, pe care nu le meritam decat adevarul crud: Nu am trait inca destul pe Pamant ca oameni ca sa ne fi inteleptit, ca sa ne fi maturizat.

Nu spune nimeni ca nu exista intelepti printre noi. Sau ca nu exista oameni maturi. Dar hai sa nu ne imbatam cu apa rece. Ne laudam cam degeaba, si apoi gasim de cuviinta sa ne plangem ca viata e grea si nedreapta.

 

Mai avem mult pana sa intelegem dreptatea divina. Urlam in gura mare si dam in judecata, sau acuzam cu pasiune oameni dragi de cate si mai cate, doar doar s-o pogori niste dreptate umana din cer. Si surpriza. Nu se pogoara. Tot simtim durere, tot simtim ca ceva nu-i bine.

Si ramanem indignati, ca si cum faptul ca simtim ca „ceva nu-i bine” e ceva ce n-ar trebui sa se intample, ca si cum ar fi o eroare in experienta umana. Incercam sa ne impunem vointa noastra asupra vietii. Si viata are grija sa ne arate cine-i seful (NU NOI!)

Totul pare o lupta crancena uneori. Alteori nu, dar in momentele cand pare, vrem doar sa se opreasca, sa nu mai fie nevoie de atata zbucium, de atata batalie doar pentru a trai. De ce nu poate fi usor? De ce nu poate pur si simplu curge?

 

Te intreb, de ce viata nu e facuta doar din apa, si poate un pic de pamant, ca sa poata curge?

In caleidoscopul vietii, in paleta ei de culori, obligatoriu trebuie sa fie loc atat pentru lucrurile pe care le gasim agreabile, chiar dezirabile, cat si pentru cele care ne contrariaza. Nu ne place, dar vietii ii e indiferent. Suntem doar o specie din milioane, care, inzestrati fiind cu ratiune, am ajuns sa ne credem indreptatiti la tot ce vrem, si am ajuns sa avem pretentia ca viata sa respecte regulile noastre.

 

Ni s-a cam urcat puterea la cap noua oamenilor, zic. Si desi sunt lucruri pe care si eu le gasesc nedrepte, nu-mi pare rau ca viata ne arata, la nivel individual ca nu ne-ar strica sa fim mai mult pusi cu botul pe labe, sa invatam unde ne e locul in marea schema a vietii si sa nu mai credem ca tot ce nu ne place n-are ce cauta in viata noastra.

Smerenia este ceea ce ne da dreptul sa fim mandri. Nu sunt anti-mandrie, dar cred ca o mandrie care nu e dublata de o smerenie autentica e aroganta. Nu suntem centrul universului si viata nu se invarte in jurul nostru.

Suntem parte din viata, ca si alte fiinte. Si daca suntem intr-adevar cea mai inteligenta specie de pe Pamant, e cazul sa ne luam rolul de ingrijitori ai Pamantului si ai Vietii mai in serios. Cand ma uit in jur si vad cum tratam viata si sfintenia din jur si din altii, nu-mi place ce vad.

 

Viata are o sfintenie (non-religioasa) si o sacralitate care e inerenta in ea. Viata nu poate exista fara a fi sfanta si sacra, pura, inocenta si fara de pata. Iar ca parte a ei la fel suntem si noi. Poate nu ne-ar strica sa ne amintim asta mai des. Imi pare ca prea des uitam. Uitam sa ne plecam capul cu uimire in fata unei forte mai mari, dincolo de intelegerea noastra, o forta din care suntem parte, insa care nu se limiteaza la noi.

 

Viata poate fi o batalie. Dar cand poti vedea ca materia din care batalia numita viata e facuta e ceva atat de sacru si pur, batalia insasi nu mai e una lipsita de sens, ci una cu sens. Si a trai, si a lasa uimirea fata de ce e in jur sa se infiltreze in tine, te umple cu sensul care este inerent in viata.

Iar cand pocalul care esti e umplut de sens, atunci inima interioara va putea zambi chiar si cand plange. Va putea gasi sens chiar si in cele mai nedrepte situatii.

Viata nu e dreapta in sensul in care intelegem noi oamenii dreptatea. Asta nu inseamna ca nu are sens si ca nu merita sa o tratam cu uimire. Adevarata tristete a sufletului, zic eu, nu e sa ai zile grele, cu lucruri nedrepte care ti se intampla.

Adevarata tristete pe care o vad eu e atunci cand nici in zilele normale, in care nimic iesit din comun nu se intampla, nu suntem in stare sa privim viata prin ochi uimiti, ca si cand am fi inconjurati intr-un camp de sacralitate.

Suntem. Dar am uitat sa-l vedem. Si atunci sufletele noastre cum sa se bucure de ceva care nu percep ca ar fi acolo?

 

Zambeste din inima! (daca poti). Si fii bun cu lumina din lume si din altii.