Dragii mei, ceea ce urmeaza este o reproducere in 4 parti a unui e-book pe care l-am scris dintr-o suflare acum 2 zile. Pentru ca este poate prea lung pentru a fi prezentat sub forma unui singur articol de circa 2400 de cuvinte, am decis sa il public in 4 transe a cate 600.

E o poveste alegorica despre constientul si subconstientul nostru si este o explorare creativa a cauzelor depresiei.

Daca te-ai confruntat cu consecintele depresiei in viata ta, sau daca ai pe cineva drag care s-a confruntat sau se confrunta cu asta, sper sa va fie de folos.

Voi lasa in partile viitoare link catre partea anterioara, pentru a fi mai usor de citit intreg articolul. Spor la citit!

Depresia. Boala simbol a Secolului XXI. Cei care au simtit-o fie se tem de ea, fie au imbratisati-o si s-au lasat sedusi de ea.

Dar cat de bine intelegem depresia oare ?

Sigur, stim in mare cum se manifesta si cand intrebam “Ce este depresia ?” un specialist in depresie sau un om care a trait-o, ne vor spune multe despre scaderea apetitului pentru viata, poate despre tendinte suicidale, atacuri de panica, cu alte cuvinte ne vor spune desre manifestarile ei.

Nu stim exact care este natura depresiei, dincolo de manifestarile ei. Dar ii putem identifica existenta si chiar intensitatea studiind prezenta si intensitatea simptomelor ei.

Sigur, ce voi scrie aici nu reprezinta opinia unui medic specializat in mecanismele fizice sau psihice ale depresiei si nici descrierea unei persoane care a suferit de depresie severa. Ce voi scrie nu reprezinta ”Adevarul”, dar reprezinta o plimbare introspectiva in spirala pe marginea subiectului numit „Depresie”. Si asa cum stim, licaririle cele mai profunde ale adevarului vin nu atunci cand il cauti cu microscopul, ci cand il curtezi cu delicatete, ca si cand ai curta o femeie suava, cand, uitand pentru o clipa de tine, ea te recompenseaza daruindu-ti un sarut fugar si apoi disparand ca si cand n-ar fi fost acolo niciodata.

Luati-o ca o plimbare introspectiva si poetica pe malurile imensului subiect al Depresiei. Concluziile nu le trag eu, tot ce ofer aici e un loc in care sa va odihniti atentia spre a face loc propriilor voastre licariri de adevar sa va gaseasca.

Depresia. Dusman nemilos sau prieten  de mult uitat? Demon sau Daimon?

Au fost odata ca niciodata doua persoane. El era ca un om normal, doar ca avea urechi mici – mici, aproape inexistente. Insa gura lui era disproportionat de mare. Si cand te apropiai de el, mai tare vorbea, pana aproape tipa. Avea gura aproape dubla cat a unui om, desi, cu exceptia urechilor, toate celelalte trasaturi ii erau la fel.

Ea, era tot ca un om normal, atata tot ca gura ei era de doua ori mai mica decat o gura normala si buzele-i erau lipite. Insa urechile-i erau colosale. De doua ori mai mari decat urechile normale, se extindeau ca doua antene parabolice si parca absorbea intreaga lume prin urechile acelea.

El putea doar sa vorbeasca, dar nu putea sa auda nimic, iar ea nu putea deloc sa vorbeasca, insa auzea sunete care altora le erau imposibile.

El nu auzea ce vorbea, dar mereu simtea presiunea sa vorbeasca si asta facea toata ziua. Ii era imposibil sa taca. Pentru el tacerea ar fi insemnat ca sunetul care se nastea perpetuu in el ar fi explodat, la fel cum explodeaza o oala sub presiune. Desi nu auzea ce vorbea, era complet absorbit in ce avea de zis, atat de mult incat intreaga lui energie se ducea doar pe ce are de spus si nu ii mai ramanea pentru nimic altceva.

Ea, desi auzea cu ale ei urechi voci distante si soapte imposibile pentru oameni, nu putea discerne nici una dintre ele. Sunetele din capul ei nu aveau melodicitate, era un zgomot infernal in capul ei, voci care mai de care mai stridente, venind de ici si de pretutindeni. LINISTEEEEEEE, urla propria ei voce, incercand sa faca macar unele din celelalte voci sa taca. Dar la fel cum buzele ii erau ferecate, nici in interior vocea ei nu putea sa fie suficient de puternica incat sa amuteasca multele voci amplificate de ale ei urechi. In loc sa poata distinge voci, in interiorul ei era zgomot, mult mult si infernal zgomot.

Ca oameni normali, sa mergi intr-o zona unde se sparge asfaltul cu un pikamer e o experienta dureroasa pentru urechile noastre. Cam asta, dar la un nivel amplificat era in capul ei care ar fi dat orice sa aibă parte de un pic de liniste. Insa nu-si putea dezactiva urechile. Erau mult prea sensibile pentru asta.