Sper ca ati asteptat continuarea. Apropo, multumesc mult pentru atentia oferita, inseamna mult pentru mine sa vad ca mesajul chiar ajunge la voi.

 

Aveti AICI Prima Parte a articolului, in caz ca nu ati citit-o, iar AICI Partea a 2-a, de data trecuta

 

Ce n-ar da pentru niste superputeri cu care sa faca sunetul sa taca. Ah, blestemate urechi, prea mari pentru un om sa le poarte. Si blestemata gura legata si destinata sa nu poata vorbi. Si nemernicul ala de la suprafata, numai un etaj mai sus. Nu c-ar auzi ce zice in atata galagie, dar tot realizeaza ca vine un sunet foarte puternic din directia aceea. Ah, de-ar putea sa urle si ea atat de tare, poate poate ar mai tacea toti in jur.

Aude inca vocile din copilarie, din adolescenta. Vocile parintilor care o certau, a fratilor care o necajeau, a copiilor care o bateau, vocile si cuvintele tuturor celor care au ranit-o vreodata prin vorbe or prin sunete. Si binecuvantat ar fi de-ar putea sa uite, dar nu poate. Un cuvant spus azi ramane in EA pe eternitate reverberand alaturi de toate celelalte cuvinte care au ranit-o candva.

O moarte prin o mie de taieturi, un rucsac ce se ingreuneaza cu fiecare pas si un vuiet care creste si creste si creste pana nu se mai poate auzi nimic distinct.

LINISTEEEEEEEEEEEEEE! Vreau doar LINISTEEEEEEE!!!!!!!! Si cuvintele raman in interior, se opresc in gat caci mai sus n-au unde sa se duca.

Ah, dulce nebunie, tu care faci toate vocile sa taca incat pot in sfarsit sa aud doar vocea ta. Tu, vis dureros de dulce, cat te urasc si cat te iubesc. Cat mi-e frica de tine si cat te vreau. Te detest, nu vreau sa ma atingi cu nici unul din miliardele tale de tentacule, si totusi doar tu ma poti salva de presiunea la atat de mult sunet.

Vreau sa inceteze. Vreau din tot sufletul liniste. Nu mai pot sa trag. Am obosit. Prea greu e atata sunet, spatele meu nu mai poate duce. Vino, ia-ma, fa totul sa se termine. Adu-mi dulcea liniste, de-ar fi sa dureze o eternitate si sa nu mai aud niciodata un alt sunet. E prea dureros sa auzi. Chiar daca nu pot vorbi, prefer nici sa nu mai aud.

Nebunia e dulce. Moartea e dulce. E liniste, oceane de liniste, deserturi de liniste nesfarsite, cat vezi cu ochii.

Am vazut cu urechile atatea, am auzit atatea, am trait atatea. Cate poate totusi sa auda un om inainte sa nu mai poata auzi nimic, caci e prea mult?

AM AUZIT DESTUL! zice Depresia. GATA! Imi dau demisia! Inconstientul a parasit incinta. Ma duc in nebunia mea, e liniste acolo. Doar n-o sa stau in harmalaia asta.

 Poc!

O camera alba, lumina si ei 2.

Pentru o clipa, sunetele au tacut. Aproape ca nu-i vine sa creada. De cand isi aminteste a fost harmalaie si acum liniste pura.

„Oi fi moarta”? Se intreaba. Ce-o fi de nu mai e sunet?

„Eu eu eu eu eu eu eu”.

„Aproape ca si uitasem cum se aude o voce. Vad ca asta e cam monosilabic, dar nu stiu de ce, insa imi place. Hmmmm, pare ca nici nu ma observa, e prea concentrat pe Eu eu eu eu eu”

Il atinge.

Vocile incep din nou sa se auda in capul ei, mai tare ca inainte sa taca toate.

El tresare, sarind ca ars, dar mainile ei sunt lipite de el magnetic si, fara voia ei, sare si ea cu el 3 metri in sus.

Il poate auzi distinct, ii poate auzi gandurile. Si nu mai sunt monosilabice.

„Wow, pot folosi mai multe cuvinte, wow!” aude ea cu un fel de voce fara de voce, in timp ce harmalaia fonica din capul ei continua.

„Hei, ce-i asta? Acum pot sa pun si intrebari? Wow! Si de ce aud o voce in capul meu? Si de ce repeta cuvintele pe care le spun? A cui o fi?”

„O Doamne, tu acum ai descoperit ca iti auzi propria voce? BUN VENIT IN LUMEA MEA! Stai sa vezi cum e dupa vreo cateva zeci de ani”