Ma mir ca mai sunt inca in viata, capabil sa scriu randurile astea dupa ce, cu multi multi ani in urma, copil fiind, urlam de ma mir ca nu mi-au cedat plamanii  „Nu imi luati mamaia de langa mine. Vreau la mamaia mea!”. Eram la cresa. Nici macar de gradinita nu aveam varsta. Si ma zbateam si urlam ca un animal rupt de la sanul mamei sale.

Si bunica mea statea la usa plangand si ea mai ceva ca mine ca i se rupea si ei sufletul la fel ca si mie ca ma lasa la cresa si nu se stia cand o voi mai vedea. Eu urma sa raman in Craiova (de unde sunt) si ea urma sa se intoarca la tara la Dabuleni.

Sigur, pentru un om adult, citind aceste randuri poate parea ridicol sa mori de tristete pentru ca urli si te zbati. Poate isi imagineaza ca micul Catalin simtea durere, dar nu atat de multa incat sa moara. Nu se moare din asta, probabil isi spun oamenii maturi.

Cand esti mai in varsta, poate e altfel. Poate doare la fel de sfasietor, dar capacitatea de a indura acea durere e mai mare. Stii ca te va durea puternic, dar stii si ca nu vei muri din asta, ca oricat de greu ar fi, vei supravietui. Dar punandu-ma nu in pielea lui Catalin de acum, care stie ca din asta nu se moare, ci in pielea lui Catalin de atunci, care stia doar ca se simte sfasiat pentru ca este abandonat si separat de dragostea persoanei care simtea ca il iubeste neconditionat, inteleg ca atunci, la 3 ani, moartea ar fi fost mai putin dureroasa in comparatie cu durerea sfasietoare pe care o simteam.

Si oricat as incerca acum sa rationalizez, cu mintea de acum si experientele de acum, pentru mine cel de la 3 ani, nici una din explicatiile „de om mare” pe care le am acum n-ar fi avut vreo valoare. Nici nu era despre supravietuire, asa cum poate multi ar zice. Nu imi era frica cumva ca o sa mor. Era despre ceva mai dureros si mai infricosator decat moartea.

Pe multi, discutiile despre moarte ii infricoseaza. Multi inchid conversatia pur si simplu pentru ca exista cuvantul „moarte” in ea. Atat de speriati sunt de propria lor mortalitate incat nu au de ales decat sa o ingroape. Si isi traiesc toata viata netraind nici macar o singura zi. Dar exista destine si soarte pe lumea asta mult mai dure decat moartea. Si sa intri cu adevarat in inima onestitatii si a dragostei se poate face doar ajungand sa stai fata in fata cu acestea.

Sigur ca la un anumit nivel visam si iubim cu totii, dar ca sa accesam nivelurile cele mai profunde ale adevarului si iubirii, va trebui sa stam cu totii fata in fata cu acele destine personale care sunt mai dureroase si mai insuportabile decat insasi moartea. Si numai dupa ce vom accepta ca da, acele scenarii chiar ni se pot intampla, e intr-adevar posibil ca chiar sa traim, si nu pentru o clipa, ci pe perioada nedefinita cele mai inimaginabile cosmaruri ale noastre, numai atunci putem incepe cu adevarat sa traim, stiind foarte bine ca putem in orice secunda muri.

Dintr-o pura intamplare, dintr-o lipsa de atentie pentru cateva momente, am cazut si m-am lovit ieri si slava Domnului ca desi doare rau si probabil ma va durea pentru inca multe zile, coastele mele sunt intregi si nu am suferit pagube permanente.

Dar mi-a fost reamintit cat de fragila e viata, cum, dintr-o pura neatentie de cateva momente numai, sau din pura intamplare, fara sa fie vina nimanui, e posibil ca viata oricaruia dintre noi sa fie curmata. Si e la fel si in relatii. Credem ca ele sunt stabile, ca vor dura o vesnicie si uitam convenabil de propria noastra si de propria lor mortalitate. Si traim un sentiment de siguranta de care avem nevoie pentru a functiona normal.

Dar tocmai contemplandu-mi propria mortalitate si fragilitate am realizat ca exista destine inca si mai infricosatoare decat simpla moarte a mea. Da, ar fi tragic sa mor. In special pentru cei ce ma iubesc si pentru familia mea. Probabil ca sufletul meu dupa moarte s-ar simti vinovat ca i-a lasat cu un gol in viata lor, ca nu au apucat sa imi spuna la revedere, ca nu am apucat sa le spun cat de rau imi pare pentru toate suferintele pe care li le-am provocat, pentru multumescurile pe care poate as fi putut sa le spun si n-am facut-o si pentru datile cand nu le-am spus ca ii iubesc desi vroiam sa o fac.

Insa si mai tragic ar fi sa raman in viata, alaturi de ei, traind o viata „asa cum trebuie” dar care fundamental simt ca nu e a mea. Da, o fi o viata buna, nobila, demna, de ajutor, excelenta dupa standardele celorlalti sau chiar ale tuturor. Si uitandu-se la ce fac, ce am si cine e in viata mea lumea ar zice „Si tu numesti asta tragic? Tu stii ca altii nu au nici pe jumatate cat ai tu si ceea ce tu ai ei nici nu indraznesc sa viseze?”

E adevarat ca imi pasa de parerea celorlalti despre mine. De parerea parintilor mei, surorii mele si iubitei mele despre mine in primul rand. Si nici parerile celorlalti nu imi sunt indiferente. E si mai adevarat ca am lasat aceste pareri sa-mi conduca viata. Nu tot timpul, dar de mult mai multe ori decat as fi vrut.

Parintii si mentorii mei m-au invatat  ca pot alege alta varianta, dar doar atunci cand am optiuni. Si de fiecare data cand nu mai puteam sa suport sa imi ghidez sentimentele si actiunile dupa preferintele sau antipatiile altora ma intrebam „Ce alte optiuni am?” „Oare chiar am in aceasta situatie optiunea sa nu fiu de acord sau sa nu fac ce mi se zice? Sau doar imi doresc sa o am desi nu o am?”

Poate ma insel, dar cred ca chiar si atunci cand crezi ca nu ai nici o alta optiune, cand esti sigur ca exista o singura optiune intr-o situatie data si acea optiune nu iti place, INTOTDEAUNA MAI EXISTA INCA O OPTIUNE.

Repet, exista unele destine mai rele decat moartea. Si cu siguranta exista destine mai rele decat sa pierzi increderea, respectul, stima oamenilor la care tii cel mai mult. Sigur ca nu iti doresti asta, dar alternativa este sa mori incet, si cu acea parte si dragostea pe care o porti pentru ei, doar pentru a „face ce trebuie”, pentru a „nu tulbura apele” sau pentru ca „si ei au facut asta pentru tine”

Daca nu poti fi intreg, atunci nici dragostea ta nu va fi intreaga. Si daca e ceva ce am inteles este ca legaturile de dragoste sunt mai importante si mai durabile decat cele mai rele furtuni pe care viata le va arunca in calea noastra.

Cei ce te iubesc, chiar si in momentele cand le vine greu sa te suporte, cand si-ar dori cu disperare sa nu te mai iubeasca, pentru ca asta le-ar face durerea mai suportabila, chiar si atunci te iubesc. Si nu te folosesti de asta sperand „sa te ierte”, la fel cum nici tu nu „ii ierti” atunci cand ei au nevoie de iubirea ta. Doar ii iubesti. Gasesti in mijlocul durerii tale, in mijlocul suferintei tale, in mijlocul dorintei tale ca ei sa fie altcineva, sau sa se comporte altcumva, sau sa creada altceva elixirul luminos care iti aduce aminte ca ii iubesti orice ar fi, si la fel si ei te iubesc pe tine.

Daca ar fi sa ne traim viata dupa preferintele si antipatiile apropiatilor nostri (si nu ca ar vrea ceva rau pentru noi), incet incet am ajunge sa nu ii mai iubim, pentru ca incet incet nu ne-am mai putea suporta pe noi insine. Tocmai pentru ca ne pasa de cei dragi noua, tocmai pentru ca vrem sa ii putem iubi cu inca si mai mult din fiinta noastra, tocmai pentru ca le suntem loiali si dedicati si vrem nu sa ii iubim cu jumatate de suflet, ci cu tot sufletul nostru, indiferent ce ar crede despre acel suflet, va trebui sa ne infruntam o frica mult mai mare decat moartea: FRICA DE A FI COMPLET NOI INSINE, fara sa ne dam inapoi de la a fi noi insine pentru ca celor dragi noua nu le place, sau ii deranjeaza, sau le starneste fricile, furia, rusinea, antipatia, etc.

Si acum poate inteleg (sau poate nu) un pic mai clar semnificatia simbolica a momentului ce mi-a marcat viata, chiar si ca adult, cel in care eram sfasiat din bratele bunicii mele de doamnele de la cresa. Atunci, bunica mea era simbolul cel mai prezent a tot ceea ce iubeam. Si acum a ramas la fel, dar  acum tot ceea ce iubesc e un cumul mult mai abstract.

Sa pierd increderea celor dragi, respectul lor, compasiunea, rabdarea, ingaduinta lor, sa imi fie reprosat ca sunt nerecunoscator, ingrat, imatur, nerusinat, etc. tocmai de catre oamenii care inseamna cel mai mult pentru mine, e ca si cum as fi din nou acel Catalin de 3 ani care e exilat in cresa si pierde tot ce are pe lumea asta.

Si cu fiecare episod, cat de mic, in care cineva drag mie se indeparteaza, sau e nemultumit, sau mahnit, sau plange, sau e dezamagit, furios, nervos la adresa mea pentru ceva ce am facut sau nu am facut, redevin acel Catalin de la 3 ani care isi pierde bunica. Simt de fiecare data o durere mai sfasietoare ca moartea. Si in acel moment emotiile imi spun ca mai bine mor decat sa simt ce simt.

Dar acum sunt mai mare si pe langa acea disperare mai apare ceva, o lumina mica, o licarire care imi spune ca chiar si in mijlocul durerii si furiei lor, familia e familie si cine te iubeste te iubeste orice ar fi. Si in agonia mea, de unul singur de partea cealalta a zidului incerc sa ma linistesc singur spunandu-mi „Ai supravietuit atunci. Vei supravietui si acum. Nu-ti face griji Cata, va trece si asta. Cine te iubeste te iubeste orice ar fi, fie ca e de acord cu tine sau nu.”

Si indiferent cat de mult ar durea dezaprobarea celor pe care ii iubesc (si doare rau), increderea ca tot ei sunt aceiasi oameni care ma iubesc si care si-ar lua un glonte in inima inainte sa ma vada suferind ma face ca chiar in mijlocul suferintei mele sa zic „Sufar. Dar chiar si acum sunt iubit de persoana de langa mine”. Si desi ma doare si ma descentreaza pentru o vreme, asta imi permite sa raman deschis la iubire, sa nu ma inchid si sa nu scot din inima mea oamenii care nu au cum sa plece vreodata de acolo, pentru ca sunt, au fost si vor fi mereu parte din mine.

A sti ca ei sunt familia mea, tribul meu si ca indiferent ce as face si cine as fi sau cum as ajunge vor fi acolo pentru a ma asigura ca ma iubesc si sunt alaturi de mine ma face sa am  incredere in ei, in mine si in viata. Exista iubire. Si e mai puternica si decat moartea. Si stiu ca orice s-ar intampla, chiar si cand nu vor mai fi, spritele lor vor fi mereu cu mine, la fel cum sunt si acum spunandu-mi ca intotdeauna „Indiferent care ar fi parerea noastra, sa nu uiti niciodata ca esti Cata al nostru si esti iubit! Si sa nu uiti la randul tau sa iubesti!”

Cand scriu randurile astea si orice alt articol pe care l-am scris sau il voi scrie, nu scriu doar eu. Nu Catalin Pirvu scrie. Catalin, sau Cata cum imi spun eu e doar o voce, care are sprijinul multor alte voci ce il iubesc, il sustin si fara de care viata n-ar avea nici un sens.

Sigur ca ii voi enerva, antagoniza si dezamagi pe cei ce ma iubesc si in continuare. N-am spus niciodata ca sunt perfect si nici ca vreau sa fiu. Nu vreau sa fiu perfect. Nici bun. Nici un cetatean model si respectat sau apreciat. Sunt om si vreau sa fiu eu, indiferent ce-ar insemna asta la momentul la care o gandesc. Dar le-am fost si le sunt recunoscator celor ce ma iubesc si ma suporta. Nu e usor, dar sunt eroii mei. Oameni simpli. Oameni ca mine si ca tine. Oameni normali. Dar pentru mine… ei bine, pentru mine, desi ma scot din sarite si uneori imi vine si mie sa zic la fel cum zice o persoana tare draga mie (nu zic cine) „Ce-oi fi facut de m-am ales cu o familie ca asta?”, pentru mine, EI SUNT SUPER-EROII MEI.

Si desi nu le voi face niciodata pe plac, tot ii voi respecta, tot le voi multumi, si tot imi voi dori sa fie mandri de mine nu pentru ca am facut ceva sau am devenit cineva, ci pur si simplu pentru ca am curajul sa imi traiesc viata asa cum stiu eu mai bine si de-o fi bine, de-o fi rau, macar incerc atat cat stiu sa invat si sa fiu in fiecare zi un om un pic mai bun.

Asa ca in cinstea voastra, dragii mei. Cei mai apropiati de sufletul meu. Sper ca va veti bucura in continuare de mine, gica-contra al vostru, Cata stie-tot, Buddha de Craiova, filozofu’. In ciuda rugamintilor voastre eu tot ca mine voi face. Pleata va fi pleata, barba va fi barba, mai putin „arogant” n-am de gand sa devin, mai „matur” si responsabil, prea curand nu prea cred, dar va iubesc, va port in inima si desi adesea voi face exact pe dos la cum ati vrea sa fac, sa stiti ca n-o fac din sfidare sau din incapatanare asa cum ati putea crede.

Nu am nimic sa demonstrez. Vreau doar sa va pot iubi din tot sufletul meu. Si nu, nu pot face asta in alt mod decat cel in care o fac. Va place sau nu, drumul meu este ce este, eu sunt cine sunt (desi habar n-am exact cine), dar va iubesc si va respect si va admir pentru toate caramizile din care e facuta temelia unei vieti de vis.

Sunt un norocos sa fiti in viata mea. Sa va amintiti asta data viitoare cand va voi enerva (care s-ar putea sa fie foarte curand) 🙂